Cum l-aș putea îngriji?
Cum l-aș putea îngriji dacă nu mă pot îngriji 100% nici pe mine?
Întotdeauna m-am crezut incapabilă de multe lucruri, iar a da viață unui copil era apogeul. Am „fugit” de asemenea responsabilitate gândindu-mă că nu am ce să îi ofer omulețului acela.
Cum l-aș putea îngriji dacă nu mă pot îngriji 100% nici pe mine?
Cum l-aș putea face să înțeleagă că mama lui e puțin diferită și nu va putea, de exemplu, să îl legene, să-l alerge, să țopăie alături de el?
Cum îi voi răspunde întrebărilor legate de dizabilitatea mea?
Oare va fi suficient clasicul meu răspuns „Buba la picior.” ?
Oare se va simți jenat că mama lui în loc de pantofi cu toc poartă… 4 roți?
Oare se va întrista când mă va vedea în genunchi aranjându-i jucăriile sau hăinuțele?
N-aș vrea să îi știu inimioara împovărată de astfel de întrebări, stări, gânduri.
Mi-aș dori să facem haz de necaz, să râdă cu poftă când mă va vedea mergând precum rățuștele, ori să îmi zică că nu pricepe cum de Doamne-Doamne l-a trimis tocmai în burtica mea, iar eu să-i răspund: Mami, cred că i-a dat eroare Gps-ul. 
Apoi să ne îmbrățișăm și să ne promitem din nou că vom fi o echipă pe cinste.
Așa cum am fost de la începutul acestor grele, dar frumoase luni.
El nu m-a supărat niciodată, din contră, eu am fost cea care l-a necăjit forțându-mă, încordăndu-mă, mișcându-l de colo-colo.
Sper să mă ierte.
Dacă nu, nu îi mai dau varză murată și dulciuri. 
Uneori, stau și privesc pătuțul.
Așa, în liniște.
Realizez câte planuri are viața cu cei care nu îndrăznesc să își facă planuri.
În adolescență mă consideram urâtă și diformă.
Am fost în pragul depresiei de câteva ori.
Vedeam mirese jucând tradiționala „Găleată” și nu imi plăcea, gândul că nu voi fi și eu în rochie albă mă întrista.
Mă vedeam peste zeci de ani singură, fără niciun rost, într-un azil, îngrijită de străini.
Însă, niciodată nu e așa cum îți închipui.
Astăzi pot spune că am trăit cam tot ce se putea trăi.
Am cunoscut boala, frica, singurătatea, respingerea, suferința, depresia, iubirea, viața intimă, legământul cununiei.
Și trăirile unei viitoare mămici.
Cu durerile, grijile, fricile aferente.
Oare câți semeni de-ai mei visează la ce am eu acum?
La un copil, doi, cinci?
Cred că sunt o norocoasă.
Și mai cred că Dumnezeu, deși mi-a luat, mi-a și dat.
Pentru că mă iubește.
Pentru că, probabil, oile rănite îi sunt cele mai dragi.
Scris de Andreea Văduva
Urmărește și Distribuie:
