Persoanele cu dizabilități și animalele de companie

Articol scris de Nicoleta Poganu, pentru Asociația Charcot Marie Tooth România, cu ocazia Zilei Internaționale a Animalelor.

Jurnalul unui salvator – Nicoleta Poganu (și multele povești de viață)

Iubirea mea pentru necuvântătoare a luat ființă odată cu mine. De când mă știu, am avut o iubire nemărginită pentru ființele care „cuvântă” altfel. De fapt, aș putea spune că iubesc tot ce este viu. Viața nu ar exista fără natură, plante și animale, în egală măsură.

Eram copil și simțeam o compasiune profundă ori de câte ori vedeam un animăluț hoinar pe stradă. Aproape toți câinii veneau după mine. Acum mă bucur să le înțeleg limbajul altfel. Parcă îmi zâmbesc și vin cu încredere la mine. Iubirea pură are un altfel de limbaj; acolo nu este nevoie de cuvinte. Tot ce este viu simte.

Am avut tot felul de animăluțe de-a lungul anilor: căței, pești, păsări, hamsteri, porcușori de Guineea, pisici. Am trăit tot felul de experiențe, dar mereu simțeam că este prea puțin, că dintr-o iubire ca a mea era nevoie de o altfel de implicare – responsabilitate, asumare. În fiecare moment al vieții mele am făcut tot ce am putut. Însă, undeva adânc în inimă, simțeam că a avea câte un animăluț adoptat este, totuși, puțin. Contează, dar nu este suficient. Cu toții putem face mai mult. Și lumea chiar ar putea fi un loc mai bun, pentru oameni și pentru animale.

Până la absolvirea facultății, nu puteam face mare lucru. Totuși, în fiecare moment am făcut câte ceva, cu iubire, pentru aceste suflete atât de inocente. Hrăneam biata maidaneză, mai luam pui în casă, îi duceam la rudele de la sat, în ideea că acolo aveau mai mult spațiu. Mai tratam, cum puteam, câinii bolnavi pe stradă. Am văzut suferința lor și nu puteam rămâne indiferentă, deși a fost sfâșietor să nu pot face mai mult.

Când am terminat facultatea, am început să caut informații despre cum funcționează activitatea organizațiilor pentru protecția animalelor, dar și cum poți ajuta ca persoană fizică. Începusem să fac voluntariat, să donez, să încerc să dau în adopție pisicuțe, să caut locuri de cazare (fostere) pentru câini și pisici până când le găseam o familie adoptivă. Am început colaborarea cu veterinarii mei (clinica Vetlink Reșița), dar și cu asociațiile prin care plecau în adopție prietenii mei blănoși. Bineînțeles, am ținut animăluțe în foster atât eu, cât și familii care au dorit să ajute.

Am cunoscut oameni, m-am implicat tot mai mult și am salvat, plasând în adopție, multe animăluțe de-a lungul anilor. De la pui sugari, la căței sau pisici lovite de mașini, cu dizabilități sau boli cumplite, până la animăluțe bătrâne sau abandonate – am avut absolut toate experiențele și trăirile posibile. Luam cazuri grave, urgente, cele cu cele mai mari nevoi de ajutor. În toată activitatea mea voluntară pentru protecția și bunăstarea animalelor, am avut grijă ca lucrurile să fie făcute corect, iar toate animăluțele să fie pregătite medical și vindecate înainte de adopție. Au existat și internări, spitalizări, intervenții chirurgicale deosebite efectuate în alte orașe. A fost o luptă continuă, cu prudență, disciplină, perseverență, eforturi și multe emoții, dar am avut grijă ca adopțiile să fie responsabile.

Nu putem salva un animăluț dacă îl dăm ulterior ușor, oricui, oriunde, fără să cunoaștem adoptatorul sau să avem o bază legală. Dacă facem un lucru, să-l facem și bine, mai ales că este vorba de niște suflete care au deja un „bagaj” trist în spate. Trebuie să fie îndeplinite anumite condiții. Și, pe lângă faptul că merită toate eforturile, ce satisfacție mai mare ar putea exista decât aceea de a vedea oameni și animale fericiți, iar tu să fii parte din începutul fiecărei povești?

Ulterior, după alți câțiva ani, am început să fac voluntariat pentru o asociație care are și un adăpost de câini lângă Reșița. Acolo mă ocup de adopții și acum.

Iubirile mele, animăluțele de companie

Sunt ani buni de când m-am dedicat sufletește acestor ființe pe care le iubesc cu fiecare celulă din mine. Recunosc că sunt epuizată uneori și că nici viața mea nu este una ușoară. Familia și prietenii mei știu că pot fi prezentă și absentă în același timp, că am prioritizat sufletele care au nevoie de mine, de noi. Animăluțele nimănui sunt, de fapt, ale mele și sper că și ale voastre, ale celor care aleg să empatizeze cu aceste ființe minunate, pline de bunătate.

Deși prietenii mei blănoși sunt toți cei de care mă ocup și nu numai, am și iubirile mele care nu pleacă nicăieri pentru că sunt adoptate de mine. Am cinci pisici adorate, pe care le-am salvat din diverse situații. Niki, prințesa mea, a fost găsită de o prietenă când avea doar trei săptămâni de viață. Și-a dorit să o adopt doar eu, așa că am făcut-o. Era momentul oportun. Sufeream mult după un motănel pe care îl adoptasem bolnav grav și care a plecat în urmă cu puțin timp. Draga de Niki fusese aruncată într-o grădină cu câini.

Nino, țigănușul meu, are aceeași vârstă cu Niki, 10 ani și jumătate. L-am găsit într-o stare deplorabilă lângă un tomberon. L-am adoptat imediat după Niki pentru a crește împreună.

Gino, marea mea iubire, are 8 ani și jumătate. Pe el l-am adoptat când avea doar două zile de viață, împreună cu Giani, frățiorul lui. Gemenii au fost speciali și inseparabili. Le-am vegheat fiecare suflare, iar cu dragul meu Giani am avut o conexiune specială, dincolo de ceea ce pot exprima în doar câteva cuvinte. Din păcate, puiul meu a plecat la îngeri la doar 6 ani și 7 luni. În 7 zile a început și s-a terminat totul. A fost un coșmar prin care n-am crezut că am să trec. Nu l-am putut salva… tocmai pe el. Puiuții aceștia au fost abandonați lângă lacul Medres, în Bocșa, cu tot cu mama (imediat după fătare). Mama a fugit și nu s-a mai întors. Nu știu dacă a murit sau a mai avut și alți pui pe care i-a mutat.

Fetița mea Doesje are aproape 4 ani. A rămas la noi după ce frățiorii ei și-au găsit adoptatori. Am găsit puiții abandonați într-o cutie sub fereastra mea. Okkie, ultimul venit, e un scump. Are 2 ani și jumătate. L-am crescut de la două săptămâni de viață, împreună cu surioara lui și un prietenaș, toți de aceeași vârstă, abandonați la noi în zonă. Din gașca lor, el a rămas, ceilalți au plecat la căsuțele lor.

Responsabilitățile, dar și satisfacțiile, sunt mari când ai animale de companie

Nu e ușor să ai multe animaluțe; responsabilitățile sunt mari. Sunt suflete, membri ai familiei, au diverse nevoi la care trebuie să fim atenți pentru sănătatea lor, a noastră și pentru o viață fericită împreună. Sufletelele astea îmi aduc multă bucurie, chiar și o motivație puternică, iar iubirea necondiționată pe care o împărtășim e imposibil de găsit în relațiile interumane.

Munca pe care am depus-o de-a lungul anilor pentru animalele fără stăpân mi-a adus multe satisfacții. Am avut rezultate concrete. Am văzut diferența dintre viață și moarte, dar și schimbările înainte-după adopție. Zâmbetul animaluțelor fericite, ale celor care își depășesc traumele și își uită trecutul, e cea mai mare satisfacție. Nimic nu e mai de preț decât valorile sufletești și nobletea autentică. Chiar și o picătură dintr-un ocean face, totuși, parte din el, și picătură cu picătură fac ca acel ocean să existe.

Cândva am visat un cățel cu o lăbuță amputată. Ulterior aveam să aflu că acel cățel chiar există și este în adăpost. Dacă a apărut în visul meu pentru a-mi transmite un mesaj, cred că e ușor de înțeles. Nu voi trece nepăsătoare pe lângă sufletele cu dizabilități. Cea mai mare bucurie e vindecarea sufletească și fizică, pe cât posibil, a unui câine sau a unei pisici care are o dizabilitate, apoi să îi văd fericiți la căsuțele lor.

Cea mai grea pierdere și acceptare este moartea. Iubirea-mi rămâne în nemurire. Din fericire, toate zâmbetele pe care le-am adus pe multe chipuri îmi dau putere în clipele mele cele mai grele. În iubirea autentică, pură, desăvârșită nu există neputință. Cândva… lumea chiar va fi un loc mai bun și vom sta cu toții sub același soare.

Acest articol a fost scris de Nicoleta Poganu în cadrul campaniei „Persoanele cu dizabilități și prietenii necuvântători”.