M-am gândit ceva timp dacă să scriu acest articol sau nu. Unul dintre motivele pentru care am ezitat a fost teama că nu am să pot să exprim în cuvinte încărcătura emoțională pe care o simt când mă gândesc la aceste ființe. Mame speciale care poartă atât de demn rolul de protectoare eterne pentru copiii lor mari. Au fața brăzdată de trecerea timpului, dar încă își cară copiii ca în primii ani de viață.

Zilele trecute am vizitat prin prisma ocupației pe care am ales-o câteva familii care au membri cu dizabilități. Nu au fost alese familii pe anumite criterii ci aleatoriu. Din întâmplare am nimerit la familii care aveau același tipar, mame care isi îngrijesc fiii cu probleme psihice, diferite grade de retard. Am fost impresionată și marcată de asemănările dintre aceste cazuri.

Apartamentele lor erau micuțe, înțesate cu diferite obiecte, unele abundau de icoane, altele de obiecte decorative. Nu am să fac referire la gradul de curățenie ci la nevoia pe care au simțit-o aceste persoane de a-și umple spațiul până la refuz cu diverse obiecte. Cu toate că nu sunt psiholog, am înțeles o nevoie copleșitoare de a umple un gol sufletesc cu lucruri materiale. Universul acela mic în care își duc existența devenea și mai mic, spațiul se restrângea în jurul lor. Necesitatea de a colecționa icoane, decorațiuni, ursuleți, castronele, orice, oare alină aceste suflete încorsetate în suferință?

Mă așteptam să fiu primită cu răceală pentru că eram un străin, dar nu a fost deloc așa. Și-au deschis ușa căminului cu căldură, parcă mă așteptau de mult. Au fost asemenea bătrânilor care ți se așază alături pe bancă, în parc și te întreabă ceva în speranța că și tu le vei adresa o întrebare, astfel dându-le posibilitatea să își depăneze amintirile. Noi, tinerii, nu avem timp să le ascultăm trăncănelile, uitând că singurătatea și bătrânețea nu iartă pe nimeni. Singure se simt și aceste femei, care cu băieții lor alături, povestesc fragmente din viața zilnică și din trecut, fără a se teme că îți divulgă prea multe din intimitatea căminului. De cele mai multe ori nu îți ascultă întrebările și sunt absorbite de propriile istorioare fragmentate de lucruri irelevante, de rutină. Povestesc de credința lor, de tratamentele fiului, de bătrânețea care le-a ajuns și de micile victorii pe care le-au avut cu sistemul medical, cu autoritățile.

Verva relatărilor ascunde graba cu care vor să ajungă la subiectul principal: singurătatea și resemnarea pe care o simt.

Interesant este faptul că nu am întâlnit niciun tată în aceste case, nu am întrebat cauza, dar am înțeles din spusele lor “ suntem doar noi doi”.

“Copiii” au fost lângă ele tot timpul, o ființă în prelugirea altei ființe, mamele îi priveau din când în când rugându-i să facă demonstrații că înțeleg tot chiar dacă nu se pot exprima. Duioșia maternă nu dispare niciodată, privirea lor caldă aluneca alături pentru a se asigura că totul este în ordine. Limbajul pe care numai ele îl înțeleg a creat o complicitate unică, un traducător pentru ceilalți este un alt rol al acestor mame.

Am simțit acceptare, am simțit un devotament neobosit pentru copiii lor eterni. Nu s-au plâns că nu mai pot să facă față, deși cea mai în vârstă avea 82 de ani. Neliniștea că îmbătrânesc și că nu îi mai pot îngriji era preocuparea lor principală.

Cât de puternice sunt aceste ființe care luptă cu singurătatea, bătrânețea și suferința copiilor lor.

Fiind eu însumi o persoană cu dizabilități fizice, știu și simt o parte din această luptă, dar îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru faptul că am doar ceva fizic, am șansa să înțeleg această lume magnifică, să experimentez viața așa cum pot. Oamenii aceștia sunt speciali, sunt binecuvântați cu o inocență perpetuă. Chiar dacă nu au calitățile noastre intelectuale, merită tot respectul și protecția noastră. Sunt vulnerabili asemeni copiilor, sufletul lor este acolo, chiar dacă este tăcut și neexprimat la nivelul nostru.

Regretul acestor mame este comun, niciodată nu își vor cunoaște fiii adevărați, acea variantă a lor sănătoasă, care vorbește, crește, se dezvoltă, pleacă la casele lor și le îngrijesc la bătrânețe. Curiozitatea “cum ar fi fost băiatul meu” nu va fi niciodată satisfăcută, nu aici și acum.

Ei mă privesc curios și timid, parcă transmițându-mi din ochi că au înțeles și că sunt acolo. Par fericiți în copilăria lor. Deși au 30, 40, 50 ani, universul lor rămâne neschimbat și neperturbat de grijile mamelor. Nu îmi provoacă milă ci simpatie și sentimentul de neputință că nu am venit cu ceva magic să îi scot din carapacea propriei boli. Nu există formule magice, nici pentru mine, nici pentru ei, doar puterea de a merge mai departe.

Nu am să uit expresia mamei ‘’am încercat totul, dar nu poate mai mult’’,  ultimele cuvinte spuse șoptit și cu o durere amestecată cu regretul întipărit pentru totdeauna în sufletul ei.

Sacrificiul și iubirea necondiționată unesc aceste femei.

Dedicat tuturor mamelor de copii mari.

Articol scris de Andreea Maria Szabo