Am plâns cu zâmbetul pe buze

 

M-am născut într-o zi toridă de vară, 13 august a anului 1967, într-un sat dominat de dealuri şi păduri, cu case risipite atât pe ulițe lăturalnice, dar şi urcate ca niște cuiburi de păsări pe culmea unui deal. Satul se numește Orvișele și se găseşte în judeţul Bihor. M-am născut într-o familie de oameni tineri, harnici și muncitori. Tatăl meu era angajat, iar mama era casnică, având grija surorii mele de patru anişori.

Bănuiesc că am fost un copil aşteptat pentru a-i oferi surorii mele un tovarăş de joacă. Am răsărit ca o floare în mijlocul verii, mult mai devreme, deşi m-am născut la şapte luni și jumătate, păream un copil sănătos.

La o lună de la venirea mea pe lume m-am îmbolnăvit de meningo-encefalită, vomând şi având febră mare. Această boală avea să-mi fie fatală pentru tot restul vieţii. A fost tratată ca o pneumonie şi, trecând de la un medic la altul, de la un spital la altul, aveam să ajung dintr-un copil normal, sănătos, o legumă.

Statul în şezut, în picioare, începerea mersului, nu aveau să se întâmple nici la vârsta la care ar fi trebuit şi nici mai târziu.

La vârsta de trei ani, mami a mers cu mine la Cluj, la spital. În urma unui control complex i s-a spus mamei că dacă aş fi ajuns la ei de prima dată m-ar fi putut ajuta, dar acum ei nu mai pot face nimic. I-au spus să-i dea în judecată pe medicii din Oradea căci m-au nenorocit pe întreaga viaţă. Au mai sfătuit-o să nu mai meargă cu mine nicăieri pentru că nu se mai poate face nimic, cheltuieşte în zadar, iar eu nu voi trăi mai mult de șase ani. Aşa m-am ales eu cu tetrapareză spastică.

Ne-am întors acasă şi ai mei nu au mai mers cu mine nicăieri până la vârsta de şase ani. Îmi amintesc că stăteam toată ziua într-un pat de copil cu zăbrele de o parte şi de alta, întinsă, iar când mă ridicau mă înconjurau cu perne. Picioarele mi se strânseseră şi întorseseră ca aripile unui avion. Mâncam cu ajutorul celor din jur, mestecat sau macerat de alţii. În nevinovăţia lor cred că ai mei avuseseră încredere în cei de la Cluj. Sora mea era elevă, iar când învăţa o făcea în camera în care stăteam şi eu. Învăţa cu voce tare şi asimilasem de la ea poezii, tabla înmulţirii, a împărţirii. Mintea îmi mergea. Pricepeam prea multe deja. Începusem să văd problemele din casă. Tati bea mult, făcea scandal, îi reproșa mamei și faptul că sunt eu bolnavă.

Nu știu dacă ea ar fi avut vreo vină, cert e că doar ea se ocupa de noi, de mine. Tati chiar nu era şi nu a fost niciodată capabil să ne arate dragostea. Între timp, după mine s-au mai născut un frate şi o soră şi niciunul nu a avut şi nu are probleme.

La şase ani a mers mami cu mine la Spitalul de Copii din Oradea. Trebuia să-mi facă un carnet de sănătate şi să-mi obţină o adeverinţă prin care să se dovedească că din cauza stării mele de sănătate nu sunt capabilă să urmez o şcoală. Mi s-au pus tot felul de întrebări la care răspundeam prompt şi bine, astfel că medicul i-a spus mamei că el nu-i eliberează acea adeverinţă pentru că sunt deşteaptă şi sunt şcoli pentru persoane cu dizabiltăți la care aş putea ajunge şi eu. Mi-a făcut trimitere pentru staţiunea balneo-climaterică Băile 1 Mai de aici, din Bihor.

Pe vremea copilăriei mele în aceste staţiuni de recuperare erau grupate fetele şi băieţii separat, pe câte trei luni, iar perioada de vară era împărţită la câte o lună şi jumătate pentru fiecare. Nu prea se primeau însoţitorii cu noi, doar cu intervenţii, şi cu mine oricum nu ar fi putut să stea nimeni pentru că aveam soră şi frate micuţi.

A fost primul pas într-o lume a străinătăţii, lume pe care începeam să o parcurg de una singură. Eram doar un copil nevinovat la cei şase anişori şi prea puţine îmi pot aminti.

Am urmat foarte mult tratament de recuperare, dar şi medicamentos, incluzând aici şi vitaminele. Pentru că nu puteam sta în şezut, eram pusă pe scaun şi legată pentru a nu cădea. Nimeni nu mă mai hrănea ca acasă, mestecându-mi sau macerându-mi. Mi se puneau farfuriile, cana pe masă şi, dacă încercam să mănânc, era bine, dacă nu, luau mâncarea înapoi. Nu puteam fi vizitaţi decât de două ori pe săptămână, şi cum îmi era foame tot timpul de la atâtea vitamine, am învăţat să mănânc singură. Dădeam jumătate pe mine, dar pur şi simplu ceva ajungea şi în stomac. După primele trei luni petrecute acolo m-am întors acasă putând sta în şezut, mâncând singură şi vorbind destul de bine. Acolo am urmat şi programul unei grădiniţe şi ştiam că, la următoarea mea internare, urma să încep clasa a-I-a.

M-am internat în câteva rânduri la Băile 1 Mai şi pentru că la un moment dat începusem şi şcoala, nu mai puteam rămâne acasă când aici erau băieţi. Am fost repartizată spre alte stațiuni şi aşa am ajuns şi la Techirghiol – judeţul Constanţa şi Gura Ocniţei – judeţul Dâmboviţa.

Pe vremea când eram la Gura Ocniţei am fost consultată de o comisie de medici de la Spitalul de Copii „Grigore Alexandrescu” din Bucureşti. În urma acestei vizite medicale s-a decis că aş putea fi supusă unor intervenţii chirurgicale, care ar putea să mă ajute în vindecarea mea. În iarna anului 1976 şi primăvara anului 1977 am fost operată la genunchiul stâng şi la şoldul drept. Cu stoicism am trecut peste dureri, suferinţe şi singurătate pentru că în mintea şi sufletul meu de copil exista speranţa că o să mă fac bine. Au urmat luni de tratamente recuperatorii, mi-au recomandat chiar şi aparate ortopedice, dar timpul trecea şi rezultatele nu se vedeau deloc. Mi se îndreptase un picior şi, scoţându-mi-se rotula, nu-l mai puteam îndoi. Stăteam în picioare, dar nu puteam face niciun pas.

Creşteam şi mamei îi era greu să mă ducă dintr-o staţiune la alta. Aflase de la tatăl unei colege de suferinţă de o şcoală specială pentru persoane cu dizabilități la Craiova. S-a interesat şi a început să-mi facă dosar pentru a mă duce acolo. Era prima dată când mă opuneam să mă ducă undeva, dar pentru că eram doar un copil, nimeni nu a ţinut cont de înverşunarea mea.

În iarna anului 1978 am ajuns la Căminul Şcoală din Craiova unde puteai termina opt clase. De la început impresiile mele erau şocante. Era prima dată când problemele fizice erau atât de diferite. Am întâlnit acolo copii arşi pe mâini, pe faţă, copii fără mâini, fără picioare, o lumea străină de tot ce văzusem până atunci. Craiova a fost pentru mine locul de care îmi aduc aminte cu mare oroare. Erau cărucioare puţine şi, pe motiv că noi, cei nedeplasabili trebuia să facem mişcare, eram duşi cu scaunul pe rotile doar la masă, la clasă şi la dormitor. Se mergea pe genunchi, iar eu, pentru că nu puteam, trebuia să merg târâş, pe burtă, ca şarpele, sau mă rostogoleam. Mă chinuiam să urc scările la clasă, singură, două etaje, iar când le coboram o făceam în mâini, cu capul în jos. Nu de puţine ori, în acele momente, mi-am dorit moartea. Mă urmăreşte şi acum faptul că eram sub controlul copiilor mari, cărora dacă le ieşeai din cuvânt le era în drept să te bată. Am primit şi eu o bătaie prin clasa a-IV-a. Puteai să te plângi alor tăi doar în vacanţă. Scrisorile, şi la primire şi la expediere, îţi erau citite de profesori, educatori şi pedagogi. Veneam acasă doar în vacanţele mari şi nici nu ştiu dacă ai mei mă credeau atunci când le spuneam câte înduram. Erau chinuri fizice, dar şi sufleteşti, iar dacă mă gândesc bine era multă mizerie morală. Cred că rezultatele bune la învăţătură nu-mi erau de niciun folos, dacă mă gândesc că nu făceam niciun tratament. Am stat acolo doar vreo trei ani.

De către cei de la Craiova am fost trimisă, fără a mi se anunţa familia, la Şcoala sanatorială de la Mangalia. Aici mi-am petrecut şapte ani ai vieţii şi cred că nu greşesc când afirm că au fost cei mai frumoşi din viaţa mea.

Scăpasem de chinul deplasării ca un şarpe. Acolo, dacă nu aveai cărucior, stăteai în pat. Nostim era că patul era cu roţi şi te puteai deplasa cu el peste tot, excluzând curtea. Fiecare etaj era dotat cu terasă şi noi, cei imobilizaţi, eram scoşi la aer pe terasă. Lucru amuzant era că făceam ore în pijama, trebuind să avem cravată şi cordeluță şi stând în pat, dar profesorii aveau cerinţe serioase de la noi. Profesoara de biologie era pe cărucior şi cred că a fost un exemplu bun pentru mulţi dintre noi.

Acolo am făcut alte două operaţii şi, din nefericire, tot fără rezultate prea mari. Prin primul an de liceu speranţa că o să mă fac bine aici, pe pământ, se stinsese de tot. Am acceptat greu acest gând şi am avut şi momente de cumpănă. Colegele, profesorii, personalul cu care vorbeam eu mai deschis au fost alături de mine. Eram departe de casă şi mă vizitau rar ai mei. Nici acasă nu mai veneam în fiecare vacanţă de vară. Parcă acolo îmi constituisem adevărata mea familie. Tratamente recuperatorii nici aici nu se făceau.

Urmam Liceul Economic, treapta a II-a se făcea la fără frecvenţă. Am avut un fix: să ajung la Şcoala specială pentru persoane cu dizabilități din Iaşi.

Pentru a mi se împlini dorinţa de a ajunge la Iaşi, am trecut prin multe încercări şi obstacole. Iniţial mi-a fost respins dosarul în Oradea. După ce trecuse vacanţa de vară a clasei a X-a, m-am întors la Mangalia. Mi-am continuat liceul la fără frecvenţă, cu acelaşi gând de a ajunge la Iaşi. Mi-am refăcut dosarul şi, în Constanţa, dosarul mi-a fost aprobat. A trebuit să ajungă apoi la Ministerul Muncii. Mi l-a dus un frate de al mamei, dar toată lupta mea a fost de doi ani. Mai aveam un an de liceu şi iată că primesc aprobarea finală pentru Iaşi. Era o experienţă nouă, dar o aşteptam cu multă bucurie. Urma să întâlnesc acolo şi multe fete cunoscute la Craiova şi Mangalia. Cu unele eram prietenă şi păstram legătura.

Bucuria mea avea să nu ţină mult. Pentru cei pe cărucior nu erau condiţii uşoare. Era o şcoală amenajată ca pentru cei sănătoşi, cu dormitoare separat, cantina în curte, clădirea pentru clase iarăşi în altă parte.

Îmi dădusem seama că ambiţia mea fusese o greşeală, dar nu mai puteam face nimic. La Mangalia nu m-ar mai fi primit şi parcă şi faţă de ai mei îmi era jenă să recunosc că am avut un moft. Stăteam într-o rezervă la parter, cu alte patru persoane, care se descurcau mai puţin sau chiar mai deloc, ca mine. Ni se aducea mâncarea acolo, eram ajutate să ajungem la clase.

Curăţenie ne făceau colegele sau prietenele şi, nu de puţine ori, aveam o mizerie de nedescris. În tot ce aveam nevoie mă ajutau prietenele şi doar la clasă mă duceau infirmierele. Îngrozitor era că eu trebuia să fiu urcată de către infirmiere două etaje pe scări. Ritualul se repeta trei-patru zile pe săptămână, cu urcat şi coborât…

Nu m-am adaptat deloc acolo şi nici în colectivul clasei nu m-am încadrat. Mă simţeam căzută parcă pe altă planetă. În vacanţa de iarnă am venit acasă. Nu m-aş mai fi întors acolo dacă era după mintea mea. În sufletul meu aveam regretul că nu aş fi terminat liceul şi îmi era ruşine de mami că mă dusese atâţia ani peste tot şi acum ratam totul. M-am întors după vacanţă, decisă să lupt şi să trec cu ajutorul lui Dumnezeu peste tot.

La terminarea liceului chiar aveam nostalgia trecerii timpului. Ştiam că mă întorceam acasă definitiv. Climatul nu-mi era deloc favorabil. Tatăl meu se adâncise tot mai mult în patima alcoolului. Scandalurile pe fondul beţiei, fie că erau rare sau dese, erau dure şi greu de suportat. Nu aveam prieteni prea mulţi acasă, fratele meu, surorile ştiam că într-o zi îşi vor lua zborul din cuibul părintesc.

Am venit acasă. Am încercat în câteva rânduri să mă angajez, dar cum nu mă descurcam prea mult singură, eram respinsă. Chiar mi se reproşa că nu am făcut o şcoală profesională, ci liceul. Am stat acasă vreo trei ani după încheierea şcolii. Eram cu familia şi acest lucru trebuia să mă bucure. Îmi umpleam timpul prin scrierea poeziilor, cu cititul, printr-o corespondenţă bogată şi ascultam foarte multă muzică. Erau zile când în marea parte a timpului eram singură şi chiar îmi plăceau acele momente.

A venit vremea când sora şi frate-miu au plecat la şcoală, la oraş. Rămăsesem doar cu ai mei acasă, iar acum scandalurile tatei se înteţeau şi chiar am fost ţinta bătăilor lui în câteva rânduri. Chiar îmi era teamă că într-o zi m-ar putea ucide.

Se părea că şi mami se săturase de acest calvar. A fost un moment greu când fusese la un pas de a fi omorâtă. A existat o primă intenţie de a divorţa şi plecasem de acasă împreună cu mami într-o altă casă cumpărată de bunici. Au fost două luni grele, pentru că era sfârşit de toamnă şi început de iarnă şi nu luasem de acasă mai nimic. În acest timp, deşi era greu, aveam linişte. Mami nu a avut curaj să meargă pe drumul divorţului până la capăt şi eram plină de revoltă şi umilinţă. Nu am dorit să mă mai întorc acasă. Am luat hotărârea de a mă interna într-un Cămin Spital. Am obţinut aprobarea destul de repede, în trei zile. Ai mei, în special mami, a încercat să-mi schimbe hotărârea, dar nimic nu m-a înduplecat. Astfel că în ianuarie 1991 m-am internat în Căminul de Bătrâni, devenit între timp Centru de Îngrijire şi Asistenţă Ciutelec din județul Bihor. Aici îmi duc existența de 28 ani. E mult. De te gândeşti, e o viaţă de om.

Mi-a fost şi îmi este greu sau uşor, dar oarecum eu aici mi-am găsit liniştea, am găsit aici un refugiu. E greu, pentru că suntem de vârste diferite, cu handicapuri diferite, dar totuşi consider că aceste centre sunt benefice pentru persoane singure, pentru persoane dependente de alţii, pentru persoane dornice de a nu fi povară pentru nimeni.

Condiţiile nu au fost dintotdeauna la cel mai înalt nivel, dar acum cred că ne bucurăm de mai multe facilităţi decât au alţii în afară. Am avut şi am parte de momente bune sau rele, dar am avut puterea de a trece peste toate cu zâmbetul pe buze. Mă bucur de un peisaj superb ce domină suferinţa din sufletul nostru. M-am bucurat adesea de plimbări în sat. Astfel, oamenii m-au integrat în mijlocul lor ca şi cum aş fi de a lor. Am parte de ieşiri în oraş. Cu ajutorul unei fundaţii creştine, aici am reuşit să urmez Facultatea de Psihologie. Nu ştiu dacă voi avea vreodată de pe urma acestui fapt împliniri profesionale sau materiale, dar pentru mine e o împlinire ce ţine de suflet. Era un vis. Viaţa mea nu a fost uşoară şi cu siguranţă nici pe viitor nu va fi.

Un lucru e cert: Dumnezeu m-a iubit de mic copil, asigurându-mi un drept de viaţă chiar dacă situaţia în care eram nu prevestea asta. Dumnezeu m-a iubit depărtându-mă de satul meu natal, loc în care, dacă aş fi rămas, nu aş fi fost în stare să scriu aceste rânduri. Dumnezeu m-a iubit, răpindu-mă din mijlocul scandalurilor familiale. Dumnezeu mă iubeşte pentru că îmi asigură aici îngrijire şi mângâiere, nelăsându-mă să trăiesc singură, fără ajutor. Ai mei sunt bătrâni, nu m-ar mai putea ajuta şi îngriji. Îmi oferă bucurie prin vizite şi ajutor material şi financiar. Dumnezeu mă iubeşte oferindu-mi bucurii şi tristeţi. Dumnezeu mă iubeşte şi mă va iubi. Cu El în suflet şi gând mereu voi fi învingătoare, mereu vom fi biruitori.

Mă numesc Valeria Fencea, născută în 13 august 1967 în localitatea Orvișele, județul Bihor. Am avut șansa să urmez toate etapele școlarizări prin diverse școli destinate persoanelor cu dizabilități. Am terminat un liceu Economic, profil drept administrativ la Școala Sanatorială Mangalia. Din 1991 sunt instituționalizată în Centrul de Ingrijire și Asistență Ciutelec a aceluiași județ. De aici din Centru am urmat studiile Facultății de Psihologie forma învățămănt la distanță din cadrul Facultății *Spiru Haret* Oradea. Îmi place să scriu versuri sau proză pentru a mi descătușa sufletul, îmi dau frău liber găndurilor și pentru a-mi umple timpul. Sufăr de tetrapareză spastică, sunt prizoniera unui scaun pe rotile, dependentă aproape total de cei din jur.