Era vară, un 8 iulie al anului 1979, când ai mei aveau sa primească ,,plocon” de la viață una bucată copil ( adică eu😊) cu ochii mari și dornic să-și încerce plămânii în noul mediu.

Am venit pe lume dotată cu 4 kg și 100 g că, vorba aia, dacă tot am venit, am vrut să mă asigur că nu mă zboară vântul la prima adiere.

Deci am fost mare de mică.

Din spusele mamei am fost un copil mai pretențios deoarece noaptea le povesteam gângureli și le împartășeam din limbajul bebelușilor, iar ziua trăgeam la somn exact inversul a ceea ce puteam face, dar nu aveam cum să fiu exact ca toți bebelușii.

Și uite așa timpul a trecut, eu m-am făcut și mai mare și mai căpoasă și mai cu ambiție.

Suntem trei frați la părinți, eu fiind cea mai ,,bătrână”, și uite așa am fost nevoită să-mi dezvolt sentimentele de mamă pentru că a trebuit să-mi iau în serios rolul de soră mai mare, cred că mai mult de general că tare îmi mai plăcea să dau ordine☺!

Pe la 6 ani am avut un accident de mașină, și acum îmi amintesc acel episod:

,,bunicul a trecut strada să ia apă de la fântâna de peste drum….mi-a spus să stau locului, dar, ca orice copil cu voință proprie, am aruncat un ochi în partea dreaptă pe drum și am văzut un tractor, venea încet, apoi s-a oprit. Mi-am spus hai și, fără să mă asigur și în partea stângă a drumului, am ieșit în stradă hotărâtă să trec, cel cu mașina m-a văzut și încercând să mă ocolească a tras de volan,  dar să fie treaba bună, văzându-l la rândul meu că vine, m-am întors și i-am sărit exact în față. Genunchi și coate julite, frică mare a celor care văzuseră totul și o spaimă cumplită, astea au fost cele urmate accidentului.

Am rămas și azi cu frică de mașini și cu imaginea aceea în minte când eram plină de julituri si bube…dar vorba aia, fuse și se duse,cum ar zice olteanu’!”

De la acel accident am început să merg cu piciorul stâng pe vârfuri. Mi-am auzit multe descrieri, una din ele fiind că merg ca o libarcă ( libelulă), cum o mai veni și aia.

În fine, nemaiavând așa ceva prin localitate, ai mei s-au sesizat că ceva nu ar fi tocmai bine cu mersul meu pe vârfuri pe la 11 ani. Așa am ajuns la spital la Corabia, de acolo la Slatina la județean, parcă se uitau la avioane, nimeni nu știa ce am, ba mai mult un neurolog le-a spus alor mei că o să mor și gata. Uite că nu am murit nici măcar de ciudă, dar așa am văzut București-ul. La București ce să vezi, biopsie care scoate la iveală o distrofie musculară. ,,Bucuria „celui care, fiind la început de drum în viață, află că nu moare, dar nici bine nu o să-i fie.

După biopsie, ai mei au aflat despre distrofia musculară, boală genetica care te aduce la stadiul de plantă…Deci ce facem?

Și au făcut, că așa am ajuns la spitalul de la Vâlcele, din Covasna. Ai mei nu mi-au spus nimic din ce aveam, doar că ei nu au luat în calcul că eram curioasă mai ceva ca o babă și că imi băgasem nasul prin hârtii. Văzusem distrofie, dar nu știam ce înseamnă…aveam să mă lămuresc repede. Odată ajunsă la Vâlcele, lipiciosă si curioasă, am întrebat pe toți ce au, de când sunt așa de ce sunt așa, că na, doar eram cu vorba în gură toată ziulica.

Și am aflat ce este distrofia….si apoi mai înțelege-te cu Adriana, adică cu mine, nu a mai fost chip să-mi scoată nimeni din cap că o să ajung plantă.

Au trecut anii, am făcut 16 ani și, odată scăpată de clasa a opta, am refuzat total să merg la liceu. Am fost mereu minte ageră, dar și prea căpoasă.

Am zis nu și nu a rămas.

Pe la 17 ani corespondam cu Mircea Sântimbreanu încercând să-mi găsesc o școală specială unde să pot face ceva, aveam deja un an de când stăteam în casă desenând și scriind zeci de scrisori.

Școală nu am găsit, dar am corespondat vreo 3 ani cu Mircea Sântimbreanu și am făcut mii de desene, rochii, fuste, costume…design vestimentar a la Adriana.

În anul 2000 ai mei au dărâmat casa pentru a ridica alta, a trebuit să ma duc la Vâlcele iar că nu am vrut să stau la neamuri, aveam 4 ani de când stăteam în casă cu nasul în foi.

Am ales Vâlcele, nu mi-a plăcut, dar am reîntâlnit vechi prieteni care în primăvara viitoare aveau să-mi aducă primul meu căruț. Boala avansase foarte mult, iar eu de abia mă mai deplasam.

2001, început de stat în căruț și început de speranță, așa îi zic eu anului acela….eram stresul în persoană, supărată și urâcioasă că am ajuns iar la Vâlcele la spital, îmi plăcea statul cu nasul în foile mele de acasă și mă enerva că eram acolo, nu mai speram la nimic, vedeam perechi de distrofici care erau împreună, eu singură, acră și cu gura mare. Cine să vrea așa ceva?

Și pe mine mă enervam, dar în fine, odată ajunsă la Vâlcele, într-o zi oarecare plină de nervi cum eram m-am hotărât să nu mai permit nimănui să se uite fix în ochii mei și eu să plec capul. Nu, am spus ,,gata domnule, de acum eu mă uit în ochii primului om pe care îl vad și nu schimb privirea până nu pleacă respectivul ochii”.

Așa am făcut, am plecat pe hol și hop dau cu ochii de un băiat pe care nu-l cunoșteam și cât ai zice țop mi-am priponit ochii în ochii lui și stai așa…și uită-te Adriano, hotărâtă până pleacă el ochii.

Omul întreg la cap și-a plecat privirea, iar eu simțiam cum crește inima în mine de bucurie că am câștigat.

Ce am câștigat?

Atunci nu știam, dar eram în al nouălea cer și mulțumită nevoie mare de mine că de data asta nu mai fusesem eu cea care plecase ochii.

Nu aveam să știu că din momentul acela speranța înflorise în ochii aceia verzi în care privisem.

După vreo două zile am început să mă întreb oare ce o crede omul despre mine, oare o zice că sunt nebună?

Eram nebună, dar nu de balamuc…și am început să-i caut prezența.

Așa a început relația mea cu Holtei și cine se gândea că anul când eu am ajuns la căruț, crezând că-i gata totul, era anul în care începea relația cu soțul meu.

Acum sunt tot cu Holtei și asta de vreo 13 ani, bună treabă, nu?

Ne-am întâlnit la Vâlcele timp de 5 ani, de două ori pe an. Stăteam câte o lună internați și vorbeam non stop, cum facem și acum. Cine se gândea atunci că un scorpion va îmblânzi scorpia?

În aprilie 2006 eram la Vâlcele și mă pomenesc că sun acasă să le spun că mă mărit!

-Ce?

-Cum?

Surpriză mare, asta am făcut și în loc să urc în ambulanța ce ducea spre Olt am urcat în aia de Prahova.

Deci ,,am fugit”practic cu Holtei.

Doi nebuni în scaune cu rotile, cu o distrofie pe cap, ,,fug” să se căsătorească.

Treabă bună, în mai am ajuns și în august ne-am cununat civil, așa am început viața în doi, mereu ziceam că noi doi facem cât unul sănătos.

Vai, îmi amintesc cum făceam mâncare, prima mea ciorbă de cartofi, a ieșit bună, dar multă, adică o oală plină, dar ce bună era!

Și ce mândri eram!

De când am ajuns la Condurățu am stat amândoi într-o căsuță care avea 2 camere, căsuța fusese în paragină ani la rând și Nicu meu o făcuse locuibilă.

Fusese în ea dispensar, aprozar, magazin…dar cele două camere mici erau palatul nostru pe care l-am umplut zilnic cu speranța construită pe iubire, din iubire. Era greu, plângeam uneori, dar ne ridicam reciproc și din plâns ne promiteam că nu vom renunța.

Și nu am renunțat, după 3 ani de stat în căsuța noastră am făcut cerere la primărie și am luat în comodat un teren, gard în gard cu căsuța în care stăteam. În doar un an, cu ajutorul lui Dumnezeu și al unor sponsori, ne-am ridicat o altă căsuță ca pentru distrofici, fără praguri, cu rampă, toate adaptate la nivelul căruțului și al nevoilor noastre. Ne-am comandat un dulăpior la nivelul genunchilor și am încorporat o plită în el, făceam mâncare și astfel puteam târâ oala sau amesteca în ea cu coatele pe genunchi, nu puteam ridica mâna.

Spălam rufe la mașină,uneori râdeam pentru că nu ne puteam apleca să băgăm rufele în mașina de spălat și atunci venea Nicu zicând,,vine băiatul”!

Și venea cu o șipcă care avea un cui în capătul ei, șipcă nelipsită de la Nicu, cu care băgam și scoteam hainele din mașină, apoi chemam pe cineva să ni le pună pe sârmă.

Viață de distrofici, lacrimi amestecate cu încăpățânarea de a nu te lăsa. Când unul era jos celalalt zicea: ,,hei, sunt aici, hai sus că nu avem timp de pierdut…eu cui rămân?”

Am stat 2 ani în noua noastră căsuță și a trebuit să vindem, să plecăm, distrofia avea alte planuri cu noi și vorba aia, vrei nu vrei, beți Holtei Aghiasmă!

2011, noiembrie, târziu noi plecăm la drum cu duba care ne ducea spre Olt cu tot cu lucruri, mai ceva ca melcul cu casa în spate.

Toată vara împachetasem la cutii și la vise încercând să ne păstram speranța vie. Ne mutam, eram oarecum îngenuncheați de boală și de indiferența oamenilor, dar ținându-ne de mână și privindu-ne în ochi ne spuneam reciproc că o să fie bine, suntem amândoi și tot înainte!

Am ajuns la Cilieni, drum lung, noaptea ne-a găsit pe drum, dar am ajuns în casa copilăriei mele….

Aici suntem și acum, după opt ani, boala a avansat mult, iar noi ne încăpățânăm să luptăm, să ne târâm și să fim doi.

Dimineața ochii parcă refuză să se deschidă știind că vine încă o zi în care vom duce distrofia, ne vom încuraja spunându-ne că va fi bine, iar seara când ne punem în pat și simțim că ne iese os prin os de la stat pe căruț ne gândim că: ,,și azi am reușit să trecem prin zi,,!

E greu, dar un te iubesc Nicu meu și un Te iubesc Adi a mea face ca orice zi să merite trăită.

Uneori este atât de greu încât ne vine să zicem gata, să renunțăm și să ne odihnim sufletul, creierul, dar și corpurile obosite și slăbite de distrofie.

Suntem doi Holtei și pentru mine asta contează, pentru că acum ceva timp un Holtei mi-a arătat că speranța se ascundea în ochii verzi ai unui om cu suflet minunat.

Distrofia nu are leac, nici un medicament nu o poate opri, dar știu că iubirea îți poate da forța de a te lua la trântă cu boala, iubirea te poate ridica de jos și tot ea îți poate da un sens chiar și când crezi că ai pierdut tot!

Multe poți pierde din cauza distrofiei, multe poți câștiga iubind.

Nu știu ce poate aduce ziua de mâine, știu că va fi greu, dar mai știu că atâta timp cât iubesc și sunt iubită nu am voie să mă las. Cu lacrimi și dureri mergem în doi, împreună spre mâine!

Cu speranță Rusty Adriana Holtei !