Despre o superputere cu sclipici

 

Îmi place să cred că viața este o carte, un film sau o piesă de teatru, un spectacol în care fiecare își are rolul său. Este modalitatea prin care actorul este tot una cu personajul. O artă despre opere de artă. Un tablou pictat în suflete, nuanțat de vise și visuri ce-și caută sensul. Viața poate fi atât de greu de înțeles, dar atât de ușor de trăit.

Dacă am priceput sensul vieții? Nu știu. Dacă sunt prea tânără să o înțeleg? Probabil. Mi-am jucat eu rolul, până acum, cum a trebuit? Dacă personajul meu și-a lăsat amprenta asupra figurației din povestea mea, atunci răspunsul este da.

M-am născut primăvara, în același timp cu ghioceii, într-o zi de martie. Miercuri. București, România. Indicii spațio-temporali setați. Am fost așteptată să apar aici, în această lume, să fac parte din această minunată armonie dezordonată pe care oamenii o numesc viață. Dar, încă de când eram un embrion în proces de dezvoltare, mi-am promis mie ceva: trebuia să fiu altfel, trebuia să fac ceva să fiu specială. Și m-am ținut de cuvânt. Astfel, în timpul nașterii, m-am decis că vreau să ies din burtica mamei mele dansând, așa că am ales să fac două-trei piruete în plus, motiv pentru care cordonul meu ombilical s-a agățat de gâtul meu mic. În ciuda dansului meu superb, medicii mi-au acordat scorul apgar 3. Evident că lipsa de oxigen mi-a afectat creierul și, prin urmare, la vârsta de un an am fost diagnosticată cu paralizie cerebrală și tetrapareză spastică.

Încă de pe atunci, fac kinetoterapie în fiecare zi și pot spune că am evoluat mult. Dar niciodată nu e de ajuns, nu? Am ajuns să pot merge susținută de mână, chiar să fac doi-trei pași de una singură. Poate n-am fost capabilă de la început să înțeleg ce mi se întâmplă sau ce este diferit la creierul meu. Cu toate acestea, nu mi-am pus niciodată cea mai evidentă și stupidă întrebare pe care o persoană „în situația” mea și-o poate adresa, și anume „de ce eu?”.

Dizabilitatea mea nu m-a împiedicat niciodată să fiu un copil normal. Am fost învățată să duc o viață obișnuită, pentru că, până la urmă, nu eram cu mult diferită de ceilalți. Nu m-am așteptat niciodată să fiu dată la o parte din cauza „problemei” mele. De fel, sunt o fire pozitivă și îmi place să cred că asta influențează tot ceea ce este în jurul meu. La mine în vocabular nu există „nu pot”. Nu m-a învățat nimeni semnificația acestui verb folosit la forma negativă și, ca să fiu sinceră, nici nu vreau să aflu ce înseamnă. Astfel, am început să-mi trăiesc viața.

Am mers la grădiniță de stat, la fel ca toți ceilalți copii. Acolo am învățat să mă joc și nu m-am simțit niciodată în vreun fel inferioară față de colegii mei de grupă.

Dar, de îndată ce am împlinit vârsta pentru a merge la școală, am înțeles că societatea nu era pe de plin pregătită să accepte copii ca mine. De ce spun asta? Pentru că, odată cu înscrierea mea în clasa I, am început să simt că unii oameni mă vor respinge doar pentru faptul că ei nu își pot depăși propriile preconcepții.

Mamei mele îi fusese recomandă de la grădiniță o anume învățătoare care se presupunea că se putea descurca cu mine. Aveam nevoie de cineva cu capacitatea de a avea empatie, cineva care îndrăgea copiii și care iubea să-i învețe pe cei mici lucruri noi. Oricine își dorește pentru copilul său tot ceea ce este mai bun, așa că mama a mers să vorbească cu ea despre mine; să-i spună cu ce avea de-a face și să găsească soluțiile potrivite. Eu, în afara faptului că nu pot merge și nu-mi pot folosi mâinile așa cum ar trebui, sunt perfect normală. Lipsa de oxigen mi-a afectat doar partea motorie a encefalului.

Însă, doamna învățătoare a considerat că nu pot face școala generală dacă nu pot scrie. Practic, nu mi s-a acordat nicio șansă doar din cauza faptului că nu pot folosi un pix sau un stilou. Da, poate nu eram un copil tipic, dar eu știam că în procesul de învățare este nevoie de minte, de memorie, și nu de mâini.

Eu am o vorbă în care cred cu tărie: nimic nu este întâmplător, iar faptul că am fost respinsă de acea învățătoare, mi-a adus ceea ce aveam nevoie.

Mama mea nu a renunțat să încerce să mă înscrie în învățământul primar pentru că știa cât de mult îmi doream eu să merg la școală și să învăț lucruri noi. Așa că a decis să meargă la o altă școală din zona noastră. Aici, am fost primită fără probleme și am avut parte de o învățătoare care a știut să gestioneze situația.

Teamă i-a fost și dânsei. E normal. Nu se mai confruntase niciodată cu un astfel de caz, dar a încercat să găsească soluții în loc să spună că „nu are cum”. Și a reușit!

Nu puteam scrie cu creionul. Bun. Dar s-a gândit cineva să-mi dea un laptop? Doamna învățătoare da! Așa că, în scurt timp, am început să-mi fac singură temele. Eu le scriam cu cotul, degetul arătător, un pix ajutător, în Word, după care mama le scotea la imprimantă. În loc de caiete dictando sau de matematică, eu aveam dosare de plastic.

La teste, îmi scria doamna învățătoare ceea ce eu îi dictam. Sau pur și simplu mă asculta oral. Răspunsurile mele din timpul orelor de curs îi erau de ajuns pentru a-mi pune calificative în catalog.

Tot doamna învățătoare i-a făcut pe copii să vadă dincolo de dizabilitatea mea. Știți cum sunt cei mici la început. Sunt timizi, nu știu cum să reacționeze și cum să se poarte cu o persoană în scaun cu rotile. Însă, doamna învățătoare le-a vorbit despre mine, le-a spus ce pot eu să fac și ce nu. Le-a explicat că se pot juca și cu mine la fel cum o fac cu oricare alt copil. Cei mici au înțeles asta, iar din acel moment am început să fim prieteni.

Metodele de notare au fost împrumutate și de profesorii din anii de gimnaziu. Eu răspundeam în timpul orelor, iar profesorii mă notau. Toată lumea știa ce avea de făcut. Asta înseamnă acceptare, toleranță și, până la urmă, să-ți faci treaba.

Trist este, totuși, că nu toți profesorii sunt atât de deschiși când vine vorba de elevii cu dizabilități. În general, nu am avut parte de discriminări din partea dascălilor, însă în clasa a 7-a, la orele de limba engleză, profesoara noastră a fost înlocuită cu o doamnă suplinitor, total nepregătită pentru acest post. Ca de obicei, mama mea a mers să-i explice situația și ce ar trebui să facă în cazul de față. Știu, nu era datoria mamei mele să facă asta, dar cum sistemul mai mult ne dă în cap decât să ne ajute, ne descurcăm cum putem.

Ideea este că această doamnă respectivă nu a putut vedea dincolo de scaunul meu cu rotile. Pentru ea, eram doar o fată cu handicap care trebuia să stea în banca ei și să aștepte ca profesorii să-i dea nota de trecere. Nu a putut înțelege de ce cineva cu dizabilități avea doar note de 9 și 10. Mai mult decât atât, a început să-mi imite bâlbâiala, fără să o intereseze că eram de față. Mi-a spus că nimeni nu mă poate înțelege ce spun.

Trebuie să recunosc, atunci când am emoții sau vorbesc cu o persoană pe care o cunosc pentru prima dată, am tendința să mă blochez. Până la urmă, fiecărui om i se întâmplă asta într-o oarecare măsură, dar la mine acest trac este mai accentuat din motive evidente. Cu toate acestea, dacă lumea are răbdare cu mine și simt că vrea să mă înțeleagă ce spun și are răbdare cu mine, ușor-uşor scap de acest impediment și încep să vorbesc clar.

Nu toată lumea, însă, are voința să mă ajute să fac asta, cum nici doamna respectivă nu a avut. Îi întreba ironic pe colegii mei care m-au susținut în situația respectivă dacă așa urâtă sunt eu când plâng.

Pur și simplu, nu am înțeles de ce făcea ceea ce făcea. De ce nu putea să încerce, măcar, să facă ceea ce colegii ei făceau? Nu știu și nici nu voi fi capabilă să înțeleg vreodată.

Din fericire, în urma reclamației făcute de mama mea conducerii școlii, în aproximativ două săptămâni nu mai era profesoară în acea unitate de învățământ.

Mai cu bune, mai cu rele, am ajuns în clasa a 8-a și urma să susțin Evaluarea Națională. Poate vă întrebați cum am dat acest examen, ținând cont de faptul că nu scriu. Ei bine, destul de simplu. S-a organizat o comisie specială, formată din trei cadre didactice de altă specialitate decât cea la care susțineam proba, două dintre ele m-au supravegheat, iar cea de a treia a scris pe foia de examen tot ceea ce eu îi dictam. Am obținut, astfel, media de admitere 9,77 (rezultând din notele obținute în examen în proporție de 75% – la Limba și Literatura Română am obținut nota 9,45, iar la matematică nota 10 – și media generală a anilor de gimnaziu în proporție de 25%). Am ales să merg la Colegiul Național „Iulia Hasdeu” din capitală, urmând un profil de matematică-informatică bilingv limba engleză (aviz amatorilor, am luat examenul de competențe lingvistice în ciuda a ceea ce credea profa dintr-a 7-a).

Și de aici, au început cei mai frumoși patru ani din viața mea. Știți că se spune că anii de liceu sunt cea mai frumoasă perioadă a existenței noastre, iar eu țin să confirm acest lucru.

Aici, spre deosebire de școala generală, profesori erau deja pregătiți pentru dizabilitatea mea. Nu a mai fost nevoie ca mama să explice fiecărui profesor în parte cine sunt, de unde vin, de ce sunt în stare. Doamna dirigintă se ocupase deja de asta. Am fost tratată normal, ca orice alt elev al acelui liceu, pentru că eu nu am cerut sau pretins niciodată altceva. Când eram de 10, mă notau cu 10, când meritam 4, îmi dădeau 4. Pe lângă rezultatele academice, nu cred că m-am așteptat vreodată să trăiesc tot ceea ce am trăit în liceu. De ce? Pentru că este destul de greu de crezut că cineva care folosește un scaun rulant poate avea un grup de prieteni cu care să facă toate nebuniile specifice vârstei adolescentine. Credeam că voi avea două prietene, iar restul să-mi fie doar colegi, exact ca în gimnaziu. Însă, viața ne surprinde mereu, nu? Așa că, pot spune că am avut cea mai frumoasă experiență de liceu pe care o poate avea cineva.

Dar, până să ajung să pierd nopțile alături de colegii mei, a trebuit să mă prezint, să mă fac plăcută și să-mi las viitorii prieteni să mă cunoască.

Au fost încă de la început curioși în ceea ce mă privește. Au avut multe întrebări, unele despre examenul de admitere la liceu, altele despre modul în care postam pe contul meu de Facebook. Întotdeauna se gândeau de două ori înainte să-mi adreseze întrebarea; nu voiau să facă să mă simt jenată sau să mă jignească în vreun fel. A trebuit să-i fac să înțeleagă faptul că sunt deschisă și că orice întrebare ar avea, eu le-aș fi răspuns fără ezitare. Îmi doream ca ei să-mi înțeleagă dizabilitatea, iar faptul că erau curioși mă făcea să știu că le pasă.

La liceu, fiind mai departe de casă, mama a fost nevoită să rămână cu mine pe parcursul orelor de curs. Aveam nevoie să mănânc, să merg la toaletă sau să mă deplasez dintr-un laborator în altul. Prezența mamei în timpul pauzelor îi făcea pe colegii mei să fie puțin mai atenți la vocabular, dacă mă înțelegeți. Astfel, mama devenise „un intrus” printre ei. Era de înțeles, nu? Erau doar niște copii care abia intraseră la liceu și care doreau să se distreze. Ceea ce nu știau ei era faptul că și mama dorea să se distreze „cot la cot” cu noi. În scurt timp, au realizat că mama nu-i spunea dirigii despre micile prostioare pe care le făceau în timpul pauzelor. Astfel, perspectiva lor asupra a tot ceea ce însemna a avea o colega cu dizabilități s-a schimbat. Mama a devenit prietena lor și nu-i deranja că mă însoțea peste tot.

Din clasa a 10-a deja începusem să fim prieteni. Râdeam pe parcursul programului de la școală, ieșeam în weekend-uri în oraș, vorbeam tot timpul pe rețelele de socializare. Iubeam sentimentul de a aparține unui grup cu care puteam să împărtășesc orice.

Tot în acel an școlar, s-au gândit cum ar fi dacă am pleca în vacanța de vară la mare. O idee care ne încânta pe toți și pe care am reușit să o punem în aplicare.

Astfel, într-o zi sau, mai bine spus, într-o noapte de iulie a anului 2017, am luat trenul de la ora 03:00 dimineața, cu destinația Costinești, Constanța. Băieții m-au ajutat să mă urc în vagonul neadaptat pentru persoanele cu dizabilități; unul dintre ei m-a luat în brațe, iar ceilalți s-au ocupat de scaunul rulant și de bagaje.

Așa era mereu, erau acolo pentru mine.

Atunci a fost începutul vieții noastre de liceeni. Am mers pentru prima dată în club; începusem să pierdem nopțile. Răsăritul ne prindea povestind și râzând până la lacrimi. Eram liberi.

Ei m-au făcut să înțeleg că nu este nimic greșit cu faptul că mă deplasez altfel decât ei. Mi-au spus că erau momente când uitau că am dizabilități; ceea ce pentru alții era wow, ei numeau normalitate.

Aceste escapade la mare, s-au repetat în fiecare vară de-atunci.

Într-a 11-a, a început sezonul majoratelor, eu fiind cea care a spart gheața.

Dacă ar fi să număr câte dimineți am prins alături de ei, nu mi-ar ajunge degetele de la ambele mâini. Ne distram până la refuz, și dacă nu ați văzut niciodată pe cineva în scaun cu rotile dansând, înseamnă că nu m-ați cunoscut. Eram mereu în mijlocul lor, al prietenilor mei, și nu exista vreun party la care să nu fiu invitată.

Am ajuns să mă plimb prin Centrul Vechi îmbrăcată în urs koala. Cum? Cred că totul a început de când am devenit prietenă cu cele patru fete care mă completau perfect. Vorbeam de ceva timp despre cum ar fi să apărem la unul dintre majorate îmbrăcate în pijamele. Trebuie să recunosc că două dintre noi erau puțin mai… spontane. Practic, a fost ideea lor. Însă, noi celelalte 3, nu am spus niciodată nu. Deci nu știu care dintre noi erau mai nebune: cele cu ideea sau cele care au acceptat fără să stea pe gânduri. Cert este că am ajuns să merg împreună cu un pinguin, un unicorn, un urs și un dragon roz, gașca mea de la zoo, prin București. Toată lumea se uita la noi și zâmbea admirativ. Întorceam capetele tuturor celor pe lângă care treceam.

Să nu mai vorbesc de toate sleepover-urile pe care le-am avut cu fetele sau de fiecare revelion petrecut împreună. Nu știu dacă pot cuprinde în cuvinte toate momentele pe care le-am trăit alături de ei. Chiar și acum, după ce-am terminat liceul și am trecut prin toate aceste aventuri, nu-mi vine să cred că nu am fost doar acceptată în clasă, ci integrată. Când aud în jur că sunt persoane cu dizabilități care sunt discriminate, ignorate sau, în unele cazuri, chiar batjocorite, nu înțeleg de ce eu am fost altfel.

I-am întrebat pe colegii mei de ce nu m-au dat niciodată la o parte și ce i-a făcut să fie prieteni cu cineva atipic. Mi-au spus că au apreciat faptul că nu am încercat să fiu deasupra lor când venea vorba de rezultatele academice, în sensul că nu mă lăudam când, poate, înțelegeam lecția înaintea lor. Mi-au zis că mă iubesc pentru faptul ca am fost deschisă vis-a-vis de handicapul meu. Și mi-au mai spus că m-au acceptat pentru că eram ca ei, dornică de aventură și de distracție. I-am lăsat să-mi cunoască atât personalitatea, cât și dizabilitatea, pentru că, una peste alta, și aceasta din urmă face parte din ceea ce sunt.

A venit clasa a 12-a. Momentul despărțirii, momentul în care fiecare dintre noi o ia pe drumul lui. Am învățat împreună pentru examenul de bacalaureat. Ne ajutam unul pe celălalt cum puteam.

Ultimul an de liceu a fost extrem de stresant, din toate punctele de vedere. Am avut mult de învățat pentru bac, admiterea la facultate și chiar și pentru examenul de Cambridge pe care m-am încăpățânat să-l susțin. Era cumva un orgoliu al meu, cum să termin un profil de bilingv limba engleză și să nu am nicio diplomă? Nu era ceva ce aș fi făcut eu.

În ciuda a ce mi s-a spus în clasa a 7-a, am reușit să trec examenul de Cambridge Advanced English. Am un certificat care atestă faptul că am nivel de C1 la limba engleză. Am învățat singură pentru acest examen și sunt extrem de mândră de mine.

Pe lângă tot efortul depus la învățătură pe tot parcursul anului trecut, am avut parte de cea mai frumoasă amintire a mea: balul de absolvire.

Cred că fiecare fată visează la acea noapte unică în viața ei. Își caută rochia perfectă, la care poate asorta acei pantofi de cleștar și care să se potrivească cu acele bucle perfecte. Bineînțeles că nici eu nu am fost altfel. Am început să-mi caut ținuta cu aproximativ o lună înainte de marele eveniment.

Voiam să fiu îmbrăcată într-o rochie roz, strălucitoare, cu parul strâns într-o coadă perfect finisată. Îmi doream să am un smokey eye impecabil, care să-mi scoată ochii în evidență. Aveam în minte imaginea perfectă, dar nu s-a întâmplat așa cum mi-am dorit, evident.

Toate cele întâmplate legate de acest bal m-au luat prin surprindere. În primul rând, am ajuns să port o rochie a cărei culoare încercam să o evit cât puteam eu de mult, dar de ce ti-e frică, de aia nu scapi. Nu voiam albastru, pur și simplu, credeam că nu mi se potrivește. Totodată, detestam modelul tip prințesă, eu voiam o rochie care să-mi vină pe corp. N-am avut parte de nimic din toate astea, așa că eu am fost, până la urmă, Cenușăreasa balului.

Culmea, adoram rezultatul final. De multe ori, nu se întâmplă ce ne dorim, ci ceea ce avem nevoie. Însă, ăsta era doar începutul răsturnărilor de situație.

Cea mai mare surpriza a fost când am primit un mesaj, cu o seară înainte, de la prietena mea care era în organizare. Ideea era în felul următor: orice bal are nevoie de un rege și o regină. Așa că se organiza un concurs de Miss și Mister la care trebuia să participe câte o pereche de la fiecare clasă. Inițial, stabilisem de comun acord că reprezentată noastră sa fie fata care mi-a dat mesajul surpriză.

Dar ce s-a gândit ea? Nu credea că ea era cea potrivită pentru acest titlu, așa că a decis să mă înscrie pe mine în locul ei. Nu m-a întrebat dacă vreau sau nu; deja discutase cu reprezentantul nostru la masculin și cu diriga. Practic, toți știau, mai puțin eu. Ea doar m-a informat că participam la concursul de Miss.

Am avut o grămadă de emoții pentru că mă simțeam puțin intimidată de gândul că urma să concurez cu cele mai frumoase fete din liceu. Știam că nimănui nu i s-ar fi părut ciudat pentru că toți mă știau și mă salutau pe coridoare. Era doar paranoia mea, cum să particip eu, fata cu dizabilități, la un astfel de concurs?

Emoțiile trăite în acea noapte sunt imposibil de transpus în cuvinte. Pe la ora 01:00, după o defilare a perechilor și un ceas în care elevii și profesorii au avut timp să-și voteze preferații, sosise momentul decernării premiilor. Erau trei categorii: Miss/Mister popularitate, Regele Balului și Regina Balului.

Și ca presiunea să fie și mai mare, Regina a fost anunțată ultima. Îmi doream să câștig pentru că știam că nu participasem doar eu, ci toată clasa alături de mine.

Nu pot spune ce energie a fost în sala aceea imensă atunci când numele meu a fost strigat la microfon. Toată lumea începuse să plângă, de la prietenele mele, până la profesori. Toată clasa a sărit în sus de bucurie și, pentru moment, uitaseră să mă ducă pe scenă să-mi ridic premiul.

A fost o seară cu sclipici (de la pantofii mei cu toc), balonașe de săpun, flori, îmbrățișări și emoții imense, o seară pe care nu o voi uita niciodată.

Ziua absolvirii a urmat și, pur și simplu, ne-am lăsat pradă amintirilor. Am plâns în acea zi cât n- am făcut-o toată viața mea, pentru că știam că era ultima dată când eram toți la un loc.

Pot spune că acești patru ani m-au făcut să înțeleg că eu nu am nicio problemă, că dizabilitatea mea nu este o barieră între mine și lume. Am învățat că viața este prea frumoasă pentru a nu fi trăită din cauza unui scaun cu patru roți. Știu cum vreau să arate viitorul meu; vreau sa fac tot ceea ce unii consideră imposibil: vreau să călătoresc în toată lumea, să sar cu parașuta, să fac scufundări, să urc pe munte. Știu cine sunt și ce pot și nimeni nu mă poate opri din ceea ce vreau să fac.

Am obținut la examenul de bacalaureat media 9,13. Am terminat 12 clase chiar dacă mi s-a spus că nu pot pentru că nu scriu. La fel cum am luat examenul de Cambridge. Întotdeauna, când cineva îmi spune că nu pot face ceva, am tendința să demonstrez contrariul.

Am dat la facultate, așa cum fiecare absolvent de liceu face. Am ales medicina pentru că simt că asta trebuie să fac. Sunt pasionată de tot ce înseamnă anatomie. M-am dus la această facultate în ciuda faptului că multă lumea mi-a spus ca nu pot practica această meserie, dar, dacă nu v-ați dat seama până acum, sunt destul de încăpățânată. Nu am luat admiterea anul acesta. Credeți că voi renunța? Niciodată. Voi încerca și la anul sau de câte ori va fi nevoie.

Povestea mea continuă și urmează să aflu ce situații voi mai întâlni. Consider că, până acum, am jucat un rol important în schimbarea mentalităților celor din jur. Am arătat că se poate și voi continua să fac asta. Fiecare om are o menire în viață, nu știu exact care e a mea, dar țin să cred că pot schimba lucruri și să las ceva în urma mea.

Am doar 19 ani și o lume pe care vreau să o cuceresc. Am să-mi împlinesc visurile, pentru că de- asta trăiesc, să fiu fericită și nu pot fi așa decât dacă fac ce-mi spune inima. Mi-am acceptat dizabilitatea, iar asta m-a ajutat în tot ceea ce am realizat până acum. Iubesc viața și o să am grijă să profit de ea. Am o superputere – dizabilitatea mea. Poate nu pot face ce fac ceilalți, dar nici ei nu pot face lucrurile pe care eu le fac. Această poveste am scris-o cu nasul; am tastat cu năsucul meu mic fiecare cuvânt de pe aceste pagini. Iubesc să scriu despre suflete, pentru suflete. Nu puteam să las faptul că nu-mi folosesc mâinile la perfecție să mă împiedice să fac asta.

Aceasta este povestea mea și o iubesc pentru că este unică. Am să o spun de fiecare dată cu zâmbetul pe buze, pentru că asta știu să fac cel mai bine – să zâmbesc.