Niciodată nu știi ce iți rezervă ziua de mâine, nu poți anticipa: nu știi dacă în această seară o să te mai așezi la masă cu cei dragi sau dacă o să mai ai vreodată vacanța la care mereu ai visat.

Ieri, ce minunat îmi pare tot trecutul. Ieri, eram vântul ce aleargă peste câmpii, ieri eram soarele ce se arăta râzând printre nori, ieri toată lumea era a mea și numai a mea.

Ca un ecou îmi vin în minte toate și mă simt de parcă în suflet noaptea și ziua s-au amestecat și nu le mai văd începutul și nu le mai văd sfârșitul.

Repede-mi trec prin față, se întorc și nu se mai termină clipele pe care parcă niciodată nu le-am prețuit cât ar fi trebuit. Crăciunul ca o lacrimă mi se agață de suflet, văd oameni ce se-întorc la cei dragi, simt dorul ce flutură peste munți și mi se rupe inima când, ca printr-un vis, o văd pe mama trebăluind prin casă și atunci… simt că aș vrea să îmbrățișez pe toată lumea. Acum, toate acesta mă ard ca jăratecul.

Bucură-te de ziua de astăzi, bucură-te de clipa asta ca și cum ar fi ultima, pentru mine chiar putea fi.

Povestea mea a început atunci, de Crăciun.

Era ziua dinaintea Crăciunului. Nu apucasem să iau cadouri, așa ca m-am dus să cumpăr ceva special pentru fiecare membru din familie. Am plecat de acasă gândindu-mă la ce cadouri să cumpăr, la ce s-ar potrivi fiecăruia.

Mergeam ușor pe zăpada ce tocmai se așternuse și-n treacăt scuturam ramurile copacilor ce de greutatea omătului atârnau să atingă pământul aținându-mi calea. Simțeam, prin contrast, răcoarea fulgilor ce repede mi se topeau în palme. Am lăsat în urmă aleea cu copaci și am ajuns în intersecție. Nu, nu am uitat ce mi-a spus mama în prima zi de școala – m-am uitat în stânga, m-am uitat în dreapta și-am dat să trec strada.

M-am trezit. Vedeam în ceață, nu știam unde sunt și nici cum am ajuns acolo. Mi-am întors cu greu capul spre dreapta și am recunoscut-o pe mama, am întrebat-o unde sunt. Îmi spune că am avut un accident și că trebuie să stau liniștită pentru că totul o să fie bine.

Știi vorba aia ,,nu tot ce zboară, se mănâncă”, nu trebuie să crezi chiar tot ce ți se spune. Nimic din ce a fost, nu o să mai fie la fel. Eu nu o să mai fiu la fel. Dar încă nu știam toate acestea, nu știam că viața mea o să se schimbe radical, habar nu aveam că într-o secundă poți să pierzi aproape totul.

“Totul o să fie bine!”, de câte ori nu am auzit aceste cuvinte.

TOTUL pentru mine avea să se schimbe, SOARELE nu avea să mai râdă, LUNA nu avea să mai răsară, TIMPUL nu avea să mai curgă. Într-o secundă toate s-au dus, într-o secundă am pierdut TOTUL, secundă fără sfârșit.

Acum știu că oamenii, din prea multă dragoste, uneori îți ascund lucruri. Dar, în cazul meu chiar dacă aflam atunci sau peste câteva zile, era totuna: NIMIC NU SE MAI PUTEA SCHIMBA.

Nu mă simțeam bine, eram obosită și puțin amețită. Am reușit să adorm, dar nu după mult timp am fost trezită de vocea mamei ce discuta cu doctorul despre mine.

Ochii începuseră să mi se umple de lacrimi, inima îmi bătea din ce în ce mai repede, îmi simțeam corpul din ce în ce mai greu. Am încercat să mișc un picior, am încercat sa-l mișc și pe celălalt, dar nimic. Mă uitam, așteptam ca picioarele mele să mă asculte, să își schimbe poziția, dar nimic.

Abia atunci am realizat totul, am realizat că nu o să mai am niciodată viața pe care am avut-o până ieri. Am început să plâng, am început să țip. Mama a venit lângă mine și a încercat să mă liniștească spunându-mi ca totul va fi bine, dar nimic nu avea să mai fie cum a fost.

A doua zi a fost cea mai grea zi din viața mea, era ziua în care trebuia să încep sa mă accept așa cum sunt. Intrase doctorul pe ușă și în urma lui o asistentă care împingea un cărucior cu rotile. Dar eu nu voiam o asemenea viață. Am închis ochii și am respirat adânc sperând că e doar un coșmar și din clipă în clipă o să mă trezesc în patul meu moale și roz înconjurată de păpușile mele. Dar nu s-a întâmplat așa, eu eram tot în patul de spital, doctorul era tot acolo cu un cărucior lângă el. Aș fi putut sa plâng și să țip că nu vreau să stau într-un cărucior cu rotile, dar nu am făcut-o. L-am lăsat pe doctor să mă ajute să mă ridic și să mă așeze în căruciorul în care o să-mi petrec tot restul vieții, dacă tot trebuia să accept situația asta, de ce nu aș începe acum?

Am ieșit împreună cu asistenta să iau o gură de aer, s-a așezat pe o bancă și eu stăteam lângă ea în cărucior. Mă uitam în jurul meu la oamenii care intrau și ieșeau din spital, băieței năzdrăvani cu câte o mână în ghips, tineri șchiopătând cu câte o gleznă luxată, bătrâni care veneau să își ia rețetele lunare. Din când in când mai treceau și copii în cărucioare cu rotile care erau împinși de câte un părinte, copii ce râdeau cu gura până la urechi, copii ce păreau fericiți.

După trei săptămâni de stat în spital, am ajuns acasă, bineînțeles cu căruciorul.  Mi-a luat ceva timp să învăț să mă descurc singură prin casă, voiam să fiu independentă, să nu fiu nevoită să mă rog de alții să mă ajute. Mi-am dat seama că dacă ușa din față ți se trântește în nas, intri pe cea din spate, iar dacă nu există ușa din spate, intri pe geam.

Tata s-a ocupat să pună rampe prin casă și să scoată pragurile de la uși pentru a-mi fi mai ușor.

Primăvara poate fi un nou început sau chiar o nouă viață în cazul meu. A fost o perioadă grea și importantă din viața mea, dar cu toții avem zile bune și proaste, dar modul în care trecem peste ele arată cine suntem. Nu realizasem niciodată până acum ce înseamnă un pas, cât de mare și greu este pasul către viață.

Articol scris de Ana Maria Junjan